Trei experiențe memorabile în Laos – Luang Prabang

This post is available in English too. Please scroll to the end of the post, under the romanian version and find it there. 

Pentru locuitorii din Luang Prabang, fiecare zi începe la ora 5 dimineața. La ora la care soarele își face loc printre cocotierii și clădirile vechi ce veghează călătoria fluviului Mekong, tradițiile spirituale trezesc comunitatea și o ghidează către strada principală, unde are loc cel mai sacru ritual buddhist, alms giving ceremony – ceremonia acordării de alimente călugărilor buddhisti. Este o manifestare religioasă care se desfășoară încă din secolul 14 și prin care localnicii dau de pomană orez, fructe și dulciuri, celor 200 de călugări care străbat străzile orașului pentru a-și asigura hrana de peste zi.

Citisem multe informații despre această ceremonie sacră, știam că trebuie să particip la ea și mai știam că locul unde mă voi caza în Luang Prabang va fi pe strada pe care are loc deplasarea călugărilor buddhiști. Trezită brusc de alarma telefonului la ora 5:30, am ieșit pe balconul camerei și am aruncat o privire afară, gândindu-mă ca până la ora 6:00, când știam că alaiul va ajunge în zonă, am timp să-mi pregătesc o cafea rece, numai bună cât să pot ține ochii deschiși. Am făcut un pas în exteriorul camerei și am auzit cum cineva strigă, într-o limbă total necunoscută, din care am reușit să înțeleg doar madam 🙂

IMG_5420

Mi-a luat ceva timp să realizez că o localnică mă chema să iau parte la ceremonie, dar după gesturile ei disperate, am dedus că trebuie să cobor acum și că orice minut de întârziere va fi în defavoarea mea. Cu aceleași semne de disperare (să nu pierd momentul), i-am transmis că voi coborî imediat.  Pentru a nu-mi trezi soțul din dotare care mă avertizase cu o seară înainte că voi suferi consecințe dacă-l trezesc în concediul lui la ora 5 AM,  mai mult pe întuneric, m-am îmbrăcat în mare grabă, am luat aparatul de fotografiat și am coborât în stradă. Aici era forfotă mare, scaune și rogojini întinse pe jos, femei care transportau în spate boluri cu orez fiert și prăjituri ambalate, turiști cu camerele de filmat pregătite pentru moment și mașini care încercau să-și facă loc prin toată nebunia și claxonau strident, începutul unei zile promițătoare.

IMG_5996.JPG

IMG_5995

IMG_5400

Eu eram singura care încă mai dormeam amețită de mirosul florilor din copacul din fața pensiunii și trezită prematur dintr-un somn ce se dorea profund. Tot privind in jur și încercând să delimitez realitatea de imaginație, mă văd înconjurată de 3-4 localnice care încercau să-mi vândă produse pe care să le dau călugărilor în cadrul ceremoniei. Asta am dedus eu, pentru că ele comunicau cu mine într-o laoțiana perfectă 🙂 Mai mult împinsă de ele decât de dorința mea de a ocupa unul din scăunelele acelea mici, m-am trezit așezată în același rând cu cei care veniseră să dea de pomană. Ce naiba? eu m-am trezit la ora asta să văd momentul de la distanță!!! Până să realizez că într-o mână am un bol mare plin cu orez și în alta un coș cu prăjituri, am văzut o masă portocalie de oameni și au început să vină călugării budiști.

Momentul este unul foarte solemn, într-o liniște aproape perfectă, cu capetele aplecate spre pământ și așezați pe rogojini, localnicii luau orez cu mâna din bolurile lor și îl puneau în cele ale călugărilor. Fiecare știa foarte bine ce trebuie să facă. Doar turiștii curioși deranjau solemnitatea ritualului, declanșând aparatele de fotografiat destul de aproape de personajele principale.

IMG_5438

Când am văzut că am tot mai mult orez în vasul meu și că nu reușisem să dau nici măcar jumătate din el, iar eu nu făcusem nicio poză, am dublat porțiile luate din bol, m-am ridicat în mare viteză și am pus aparatul la ochi, semn că mi-am îndeplinit misiunea. Femeile mele, cât pe ce să mă răstoarne în încercarea de a mă convinge să nu mă ridic, pentru că ele mai au încă multe produse. Am reușit să mă îndepărtez și să fac câteva poze, le-am dat doamnelor banii pe produse și, pentru că eram foarte aproape de malul Fluviului Mekong, am plecat să văd zona în lumina dimineții.

IMG_6261

IMG_5466

IMG_5525

M-am întors în cameră să-mi fac cafeaua la care mă gândisem tot timpul și, încântată de tot ce văzusem, l-am trezit pe soțul meu pentru care si ora 7 era prea devreme și am coborât la micul dejun. Cu o seară înainte stabilisem cu un șofer de tuk-tuk să ne ducă la Kuang Si Falls, celebra cascadă aflată la 29 km de Luang Prabang, iar la ora 9 acesta ne-a preluat din fața hotelului. Drumul care a urmat ne-a introdus în atmosfera șofatului în Asia: depășiri la limită, viteză excesivă, frâne bruște, claxoane infernale, dar toate acestea ne-au activat doza de adrenalină de care ne era dor 🙂

În parcarea de la cascadă, șoferul ne-a abandonat în favoarea unui somn de frumusețe în hamacul pe care și l–a instalat în tuk-tuk după ce noi am coborât, ne-a dat câteva indicații și ne-a spus că ne așteaptă în același loc peste vreo 2 ore. Am plătit cca. 80 RON pentru biletele de intrare, apoi am trecut pe lângă o rezervație de urși care se întindeau la soare și își arătau dezinteresul față de turiștii care le invadaseră spațiul. Acest loc este de fapt un centru de salvare a urșilor de la comerțul ilegal de animale.

IMG_5581

DSC_8849

Ne-am aventurat în pădurea tropicală care urma să ne dezvăluie cea mai frumoasă cascadă pe care am văzut-o până acum. La doar câțiva metri de habitatul celor câțiva ursuleți, în fața noastră se întindea un grup de piscine cu apa turquoise, ireal de frumoasă și imposibil de descris în cuvinte. Erau multi oameni care făceau baie, deși apa era rece, dar  aventura nu era completă fără să înoți lângă copacii cu forme ciudate care creșteau din apă.

IMG_5630

IMG_5612

Nu am fost tentată să îmi iau doza de răcoare astfel și am plecat mai departe până când am ajuns la cascada înaltă de  60 de metri, la baza căreia era o altă piscină naturală frumoasă, dar unde înotul era interzis.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

IMG_5643

Știam încă de acasă că în partea de sus, unde se formează cascada, este o altă piscină foarte frumoasă, de unde poți avea o vedere spectaculoasă asupra întregii zone. Am trecut peste podul care traversa apa și am început să urcăm. Drumul era din ce în ce mai greu, cu denivelări remarcabile și foarte abrupt. Am urcat vreo 30 de metri și ne-am întâlnit cu un grup de turiști chinezi care au vrut să facă același lucru, dar s-au întors din cauza dificultății de a înainta. I-am privit cum se chinuiau să coboare și am realizat că vom avea aceeași problemă la coborâre, deoarece eram încălțați destul de sumar, eu aveam niște sandale cu care mă simțeam desculță, nici acum nu știu ce a fost în capul meu când le-am luat de acasă. Riscam să se rupă și să plec de acolo cu picioarele goale. Așa că ne-am întors, ne-am oprit la un restaurant aproape de ieșire, am luat două beri și le-am băut resemnați, dar vrăjiți de culoarea apei și fericiți că am văzut un asemenea loc.

IMG_5639

IMG_5653

Am trecut apoi pe la tarabele din stradă care vindeau suveniruri și, la una din ele, erau două fetițe, cea mai mică nu avea mai mult de 3 ani. A încercat să ne convingă să cumpărăm ceva de la ea și a reușit, nici nu a fost greu 🙂

IMG_5687

Era puțin mai înaltă decât ananasul din spatele ei 🙂

IMG_5681

IMG_5675

Ne-am recuperat șoferul și tuk-tuk-ul și am făcut cale-întoarsă spre Luang Prabang. Doar o sclipire de moment a făcut să nu ratez ferma fluturilor de care auzisem și care era în drumul nostru. Așa că am făcut încă o pauză de 2 ore și am intrat într-un basm, o altă lume unde sute de fluturi zboară nestingheriți pe lângă tine, se aşează în palma ta și stau acolo până le atragi tu atenția 🙂

IMG_5724

IMG_5764

O doamnă drăguță care se ocupa de creșterea lor, ne-a plimbat într-un tur al fermei și, la final, ne-a prezentat procesul de eliberare a unor fluturi care au ajuns la o anumită etapă a dezvoltării lor și trebuiau să învețe să zboare. Magic!

DSC_8978

DSC_8987

Ne-am bucurat ca niște copii și ne-am jucat cu fluturii, am făcut poze, apoi ne-am îndreptat către ieșire și ne-am oprit pentru încă o bere Lao, pe malul unui iaz cu pești sanitari, amenajat cu scaune confortabile, pentru cei care doreau o pedichiură ad-hoc 🙂

DSC_9062

Ne-am despărțit cu greu de fluturii din ferma din basm si ne-am întors în Luang Prabang cu o dorință nebună să intrăm în primul restaurant și să comandăm orice e comestibil. Foarte rău! Mi-am luat cea mai picantă mâncare din meniu și, după ce m-am străduit cum am putut mai bine să îmi domolesc foamea, am făcut schimb cu soțul meu care a fost mai inspirat și a luat o supă. Foarte bună 🙂 A urmat un fresh de mango si somn de frumusețe.

După-amiaza a continuat cu o altă aventură, dar despre asta, în postul viitor. Toate cele bune 🙂

[…Eng]    

Three unforgettable experiences in Laos- Luang Prabang

For the people of Luang Prabang, every day begins at 5 o’clock in the morning. As the sun rises between the coconuts and old buildings watching the Mekong River trip, spiritual traditions awaken the community and guide it to the main street where the most sacred Buddhist ritual takes place-  the alms giving ceremony – the ceremony of food offered to the Buddhist monks. It is a religious manifestation that has been taking place since the 14th century and where the local people give away for free food as rice, fruit and sweets to the 200 monks who cross the streets of the city to provide their daily food. I was reading a lot about this sacred ceremony so I knew I had to participate in it, and I knew that the place where I would be staying in Luang Prabang would be on the street where the Buddhist monks are going. Suddenly awakened by the phone alarm at 5:30, I walked out onto the balcony of the room and glanced outside, thinking that until 6:00, when I knew that the pot arrives in the area, I have time to prepare a cold coffee, good enough to keep my eyes open. I took a step outside the room and heard someone calling me, in a totally unknown language, from which I could only understand Madame.

It took me a while to realize that a local woman was caling me to take part in the ceremony, but after her desperate gestures, I realised that I must descend now and that any minute of delay would be to my detriment. With the same signs of despair (not to lose the moment), I told her I would come down immediately. In order not to awaken my husband who had warned me one night before that I would suffer the consequences if I wake him on his vacation at 5 am, more in the dark, I dressed in a hurry, I took the camera and I went down the street. Here was a big bustle, chairs and mats stretched out on the floor, women carrying back boiled rice bowls and packed cakes, tourists with cameras ready for the moment and cars trying to make their way through all the madness and noisy horns and this was the beginning of a promising day.

I was the only one who was still asleep by the smell of flowers in the tree in front of the pension, and woke up prematurely from a deep sleeping nap. Still looking around and trying to delimit the reality of imagination, I see myself surrounded by 3-4 local womens trying to sell me products to give to the monks at the ceremony. That’s what I understood, because they communicated with me in a perfect Laotian language. More pushed by them than my desire to occupy one of those little chaps, I found myself sitting in the same row as those who had come to give away food. What the hell? I woke up at this time in the morning to see the moment from outside!!! Until I realized that in one hand I have a large bowl full of rice and in the other one a basket of cakes, I saw an orange group of people and the Buddhist monks started to come.

The moment is very solemn, in a near perfect silence, with the heads bent to the ground and sitting on the mats, the locals took rice with their hand from their bowls and put it in the monks bowls. Everyone knew what to do. Only curious tourists disturbed the solemnity of the ritual, triggering cameras close enough to the main characters.

When I saw that I had more rice in my bowl and that I could not even give half of it, and I did not make any pictures, I doubled the portions taken from the bowl, got up at high speed and put the camera on, sign that I fulfilled my mission. The local womens, almost overturned me trying to persuade me not to rise up, because they still have many products to sell. I managed to get away and take some pictures, give my ladies money on the products, and because I was very close to the Mekong River shore I went to see the area in the morning light.

I went back to the room to make the coffee I had in  mind all the time, and, pleased with everything I had seen, I woke up my husband for which it was too early even at 7am and I went down to breakfast. The evening before, I settled with a tuk-tuk driver to take us to Kuang Si Falls, the famous waterfall 29 km away from Luang Prabang and at 9 o’clock he took us from the hotel. The following road has brought us into the driving atmosphere of Asia: overtaking at the limit, excessive speed, sudden brakes, infernal horns, but all of this has activated the dose of adrenaline we missed so much.

 In the cascade parking, the driver abandoned us for a beauty sleep in the hammock he had installed in the tuk-tuk after we got down, gave us some directions and told us he was waiting for us in the same place in about 2 hours. I paid about. 80 RON for entrance tickets, then we passed a reservation of bears that stretched out to the sun and showed their lack of interest to the tourists who had invaded their space. This place is actually a backyard rescue center from illegal animal trade.

We aventured into the tropical forest that was about to reveal the most beautiful waterfall I’ve ever seen. Just a few yards from the habitat of some of the bears, a group of turquoise water pools, almost unreal, beautiful and impossible to describe with words. There were many people who were bathing, although the water was cold, but the adventure was not complete without swimming near the trees with strange shapes growing out of the water.

I was not tempted to take my dose of that cooling experience and went further until I reached the 60-meter-high waterfall that had at the base an another beautiful natural pool, but where swimming was forbidden.

We knew from home that the at the top of the waterfall is another beautiful swimming pool, where you can have a spectacular view of the whole area. We crossed the bridge across the water and started climbing. The road was getting harder, with remarkable and very steep bumps. We climbed about 30 meters and met with a group of Chinese tourists who wanted to do the same, but returned because of the difficulty of advancing. I watched them as they struggled to descend and realized that we would have the same problem in coming back because we were pretty briefly dressed. I had some sandals that felt barefoot, and now I do not know what was in my head when I got them from home. They were about to break up and get me out of there with bare feet. So we turned around, we stopped at a restaurant near the exit, took two beers and drank them resigned, but charmed by the color of the water and happy that we saw such a place.

After that we went to the street stalls selling souvenirs, and at one of them there were two little girls, the smallest one was no more than three years old. She tried to convince us to buy something from her and did it, it was not even hard.

She was a little taller than the pineapple behind her.

We recovered the driver and the tuk-tuk and made our way back to Luang Prabang. Just a moment’s glimpse made me not to miss the butterflies farm I had heard about and which was on our way. So I’ve done another 2-hour break and I’ve entered a fairy tale, another world where hundreds of butterflies fly unspoilt around you, sit in your palm and stay there until you let them.

A cute lady who takes care of their growth walked us on a tour of the farm, and finally presented us with the process of delivering butterflies that had reached a certain stage of their development and they had to learn to fly. Magic!

We enjoyed all like children and we played with the butterflies, took pictures, then headed for the exit and stopped for another Lao beer on the shore of a sanitary fish pond fitted with comfortable seats, for those who wanted ad-hoc pedicure

We have hardly said goodbye to the butterflies from the fairytale farm and we have returned to Luang Prabang with a craving desire to enter the first restaurant and order anything that is eatable. Very bad! I took the most spicy food out of the menu and, after I tried my best to suppress my hunger, I exchanged it with my husband who was more inspired and took a soup. Very good! A fresh mango and a beauty sleep followed.

The afternoon continued with another adventure, but about that in the next post.

All the best!

 

Advertisements

5 thoughts on “Trei experiențe memorabile în Laos – Luang Prabang

  1. Multumesc pentru articol. Abia astept sa creasca albinuta noastra un pic mai mare si sa mergem intr-un circuit prin Asia, imi doresc mult sa ajung in Laos, Cambodia si Vietnam, sunt locuri mai putin batute de turisti. Un articol fain care imi v-a fi de ajutor.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s