De ce Tokyo este un oraș fantastic / Why Tokyo is a fantastic city

This post is available in English too. Please scroll to the end of the post, under the romanian version and find it there. 

Cu regret am lăsat în urmă Osaka, un oraș fabulos care freamătă zi și noapte, unde cu harta în mână nu găsești clădirea înaltă de 173 de metri, din cauza altor blocuri turn care se află peste tot, unde am atins pentru prima oară pământul Japoniei și unde am întâlnit istoria aflată în simbioză perfectă cu modernismul. Destinația următoare? Motorul tehnologiei și inovației mondiale – Tokyo. Distanța dintre cele două mari orașe este de 500 de km, dar cu Shinkansen – trenul de mare viteză – am ajuns in cel mai mare oraș din lume în fix 2 ore și 23 de minute.

IMG_0455Deși toate mijloacele de transport din Japonia circulă respectând orarul la secundă, am ajuns în gara mai devreme, pentru că este o aventură să ajungi de la liniile subterane ale metroului până la cele de suprafață ale trenului. Chiar dacă timpul este foarte generos și vezi că mai ai 45 de minute până pleacă trenul, ajungi la intrarea în tren buimac, după un slalom teleghidat printre costume negre, scări rulante și căscat gura pe la vitrinele cu pantofi (încă mă gândesc la pantofii albaștri pe care nu am avut timp să-i cumpăr și pe care i-am văzut undeva în subteran, în goana spre tren). Superbi!!!

Tocmai când am respirat liniștită că voi ajunge în Tokyo conform planului, a ajuns și Shinkansen, iar noi ne pregăteam să urcăm. Ne-am oprit la timp pentru că, fiind capăt de linie, vagoanele trebuiau curățate. Curățate de ce?!?! Că erau impecabil de curate. Cu toate acestea, în 7 minute am văzut întregul proces. Echipele specializate așteaptă să coboare pasagerii, apoi o singură persoană se ocupă de un vagon, care are 100 de scaune. Este incredibil cu câtă dexteritate se mișcă, cu câtă precizie similară cu a unor roboți spală pe jos, adună resturile, șterg praful și întorc scaunele automat către direcția de mers.

shinkansen2Am părăsit Osaka și am admirat pe geam frumusețile Japoniei, atât cât s-a putut la viteza foarte mare. Am traversat multe ”orășele mici”, în unele am oprit, pe altele doar le-am zărit, dar nu am putut să nu remarc faptul că toate ar putea fi considerate capitale. Am văzut și am admirat grija poporului japonez nu doar pentru a dezvolta orașele mari și importante, ci fiecare oraș în sine are zgârie-nori, moluri uriașe, curățenie impecabilă, copaci bine îngrijiți, case cochete și grădini uimitoare.

Am fost pregătită să găsesc Tokyo ca un oraș ireal de frumos, dar realitatea a întrecut imaginația mea și secvențele văzute la televizor sau pe YouTube . Am fost depășită și, în fața realității orașului cu 35 de milioane de locuitori, m-am simțit un ”pui de om picat din Paleoliticul Superior” 🙂

IMG_0545

Am coborât în Tokyo Station, un adevărat oraș subteran unde găsești tot ce-ți trebuie, cu restaurante, grădinițe, bănci pentru cei care rămân fără bani , 2 mall-uri și unde împăratul are propria lui intrare. Dimensiunile acestei gări sunt uriașe și totul pare foarte încurcat la prima vedere, deși lucrurile sunt simple, pentru că peste tot sunt indicații pe unde să scapi din vârtejul acela. Dar viteza cu care se petrece totul, te agită și nu știi încotro să o apuci, mai ales că sunt 23 de platforme. În toată această hărmălaie, soțul meu a fost ironic cu mine, știind că în astfel de locații doar el mă poate ghida și mi-a spus că aș putea veni într-o vacanță singură aici, că după două zile de învârtit în cerc în central station, aș abandona ideea de a căuta o ieșire și m-aș întoarce acasă:) Mă gândesc serios la asta…. 🙂

Eu, așteptând împăratul la intrarea lui din gara centrala:

IMG_0493

În fine, mi-ar trebui ore întregi să scriu aici, dar o să parcurg mai repede traseul și vă spun că ne-am cazat prin zona Parcului Ueno și, deși știam că nu stăm în centru, impresia a fost că suntem în inima orașului Tokyo. Și am avut aceiași senzație în orice zonă am ajuns.

După-amiaza am ieșit prin jurul hotelului, puțin prin Parcul Ueno, dar începuse să se însereze și nu am zăbovit prea mult. Am găsit destul de repede Hard Rock Cafe și am intrat să bem ceva și să cumpărăm brelocul-chitară așa cum facem în orice oraș mergem pentru prima oară.

IMG_0487

În dimineața următoare aveam în plan vizitarea grădinilor imperiale. Nu am reușit pentru că fix atunci ieșise Împăratul la plimbare și, dacă Măria Sa își clătește ochii cu frumusețile naturii, apoi nici un alt muritor de rând nu mai poate face asta în aceeași zi. Păi, ce putere avem noi? El e Împăratul… noi am făcut niște poze prin afara domeniului împărăției și am plecat să vedem alte locuri.

Am surprins această combinație de vechi și nou: pe o parte a râului se află împărăția, iar pe cealaltă tronează mândru orașul Tokyo:

IMG_0540

Apoi am plecat, rupți de picioare, spre un templu Buddhist foarte frumos, Senso-ji. În metrou, o doamnă bătrână japoneză m-a făcut să mă îndrăgostesc pe loc de ea:

IMG_0462

Drumul de la metrou la templu ne-a dezvăluit alte frumuseți ale orașului.

IMG_0597

O dată ajunși în cartierul Asakusa, a fost destul de ușor să găsim templul Senso-ji, deoarece clădirea se vedea de la depărtare.

Cu toate că picioarele aproape ne țineau pe loc, am mers mai departe și, oriunde ajungeam aveam senzația că suntem tot în centru, clădiri impunătoare, alături de un carusel și un tobogan cu apă, o terasă superbă lângă care trona o scenă unde putea ține reprezentații oricine, iar în dreapta o fântână arteziană dansantă, unde am văzut un curcubeu foarte frumos.

Ne-am adunat forțele și ne-am îndreptat către Guvernul din Tokyo, o clădire înaltă de 242 de metri, unde am urcat pentru a avea o panoramă asupra orașului. Drumul până acolo ne-a tăiat respirația: clădiri foarte înalte una lângă cealaltă, nicio încercare de a face poze nu a ieșit cum aș fi vrut. Așa arată o parte din Tokyo. Superb!

În tot acest timp, trăiam o altă realitate, planul real se confunda cu cel fantasmagoric. La vederea clădirii Guvernului, pe sub care am trecut, astfel încât să putem ajunge la un pasaj pentru a avea acces în interior, i-am spus soțului meu că eu văd locul acela ca pe o pistă unde vor decola și ateriza mașini zburătoare în foarte scurt timp. A fost foarte ciudat, nu mă puteam gândi la nimic din trecut, imaginația mea plămădea viitorul… așa cum credeam eu că va arăta acesta. Nicio poză personală nu poate reda realitatea și îmi cer scuze pentru asta, dar nu am putut mai mult 🙂 Am găsit, totuși, o poză drăguță pe internet, se vede că alții sunt foarte talentați…

Tokyo Metropolitan Government Building

Orașul de la picioarele noastre era fantastic

IMG_0719

Tokyo

Am ajuns din nou cu picioarele pe pământ și, cu mare greutate, l-am convins pe soțul meu, care era extenuat, să mai vedem și ultimul obiectiv stabilit pentru ziua aceea: Tokyo Sky Tree. Denumit de unele persoane și Turnul Eiffel, este copia aproape fidelă a celebrului turn din Paris, însă îl depășește pe acesta cu 13 m. Văzut de la depărtare, părea un turn obișnuit, nimic spectaculos dar, pe măsură ce te apropiai de el, lucrurile se schimbau. La baza turnului se afla multe restaurante, magazine, un adevărat mall. Și pentru că ni se făcuseră foame, am ales un restaurant drăguț și am mâncat.

Imediat ce am plecat de acolo spre metrou, au început să sune telefoanele din țară: nepoți, veri, socri, toată familia. Am intrat în panică pentru că, e adevărat, ne mai sună ei când suntem plecați să ne întrebe de sănătate, dar la ora asta si… toți deodată??? Tocmai se întâmplase un cutremur cu pagube prin Japonia, dar în Tokyo nu se simțiseră. În orice caz, speriată fiind de cutremurele care au loc zilnic în Japonia, eu simțeam cutremur și dacă bătea vântul. De data asta nu!

Până data viitoare vă las, cu promisiunea că următorul articol va fi despre cum mi-am petrecut ziua mea… inedit… 🙂

[…Eng…]

My journey to Japan – 5 – Tokyo

Regretfully we left behind Osaka, a fabulous city that is up day and night, where the map in hand someone doesn’t find the 173-meter high building because of other tower blocks that are all over, where we first reached the land of Japan and where we met the history in perfect symbiosis with modernism. The next destination? The world technology and innovation engine – Tokyo. The distance between the two major cities is 500 km, but with Shinkansen – the high-speed train – we have reached the world’s largest city in exactly 2 hours and 23 minutes.

Although all the means of transport in Japan are running according to the hourly schedule, we arrived at the station earlier, because it is an adventure to get from the subway lines to the surface of the train. Even if the time is very generous and you see that you still have 45 minutes to get the train, you get to the busy train, after a teleguided slalom between in black suits, escalators and staring at shoe displays (I still think about blue shoes which I didn’t have time to buy and which I saw somewhere underground, running to the train). They were splendid!!!

Just as I took a deep breath being sure to arrive in Tokyo as planned, Shinkansen arrived, and we were getting ready to climb. We stopped in time because, being end of the line, the wagons had to be cleaned. Cleaned Why?!?! Because they were already impeccably clean. However, in 7 minutes I saw the whole process. The specialized teams are waiting for the passengers to descend, then one person deals with a wagon that has 100 seats. It is incredible how dexterous they move, with a precision similar to that of robots they wash the floor, gather the debris, wipe the dust and turn the seats automatically towards the direction of walking.

I left Osaka and I admired the beauties of Japan on the glass as much as it could at very high speed. We crossed many “small towns”, in some we stopped, others just we passed by, but I couldn’t but note that all could be considered capitals. We have seen and admired the Japanese people not only to develop large and important cities, but each city itself has skyscrapers, huge shopping malls, impeccable cleanliness, well-groomed trees, chic homes and amazing gardens.

I was ready to find Tokyo as an unreal city, but the reality went beyond my imagination or the scenes watched on TV and YouTube. I’ve been overtaken and in the face of reality of the city’s 35 million-inhabitant, I felt a “human baby fallen from the Upper Paleolithic”.

We have descended to Tokyo Station, a true underground city where you can find everything you need, with restaurants, kindergartens, banks for those who are out of money, 2 malls, and where the Emperor has his own entrance. The dimensions of this station are huge and everything looks very confusing at first sight, though things are simple, because everywhere there are indications to escape from that whirlwind. But the speed at which everything happens, aggitates you and you don’t know where to go, especially as there are 23 platforms. In all this aggitation, my husband was ironic with me, knowing that in such locations only he could guide me and told me that I could come to a holiday here alone. After two days of moving around in the central station, I would abandon the idea of ​​looking for an exit and I would go back home. I’m thinking seriously about this.

Me waiting for the emperor at his entrance from the central station:

However, I would have to write here for hours, but I will go through the adventure faster and tell you that we stayed in the Ueno Park area and although we knew we werent in the center, the impression was that we were in the heart of the city. And I had the same sensation in every area I visited.

In the afternoon I walked around the hotel, a little by the Ueno Park, but it started to get dark and I didn’t linger too much. We quickly found Hard Rock Cafe and we went in for a drink and buy the guitar key ring as we do in every city we set foot for the first time.

The next morning we were planning to visit the imperial gardens. We did not succeed because the Emperor went out for a ride, and if Hig Highness rinsed his eyes with the beauties of nature, then no other mortal man could do that the same day. Well, what power do we have? He’s the Emperor … we took some pictures out of the realm of the kingdom and we went to see other places.

I have surprised this combination of old and new: on one side of the river is the kingdom and on the other proudly rules the city of Tokyo. Then we left feet hurting toward a very beautiful Buddhist temple, Senso-ji. In the subway, an old Japanese lady made me fall in love with her:

The road from the subway to the temple revealed other beauties of the city. Once in the Asakusa neighborhood, it was easy enough to find the Senso-ji temple, because the building was seen from afar.

Though our feet almost kept us immobilized, we went further, and wherever we got we felt we were still in the center, imposing buildings, alongside a carousel and a water slide, a superb terrace near which stood a scene where it could hold everyone’s performances, while on the right a dance fountain, where I saw a very beautiful rainbow.

We gathered our forces and headed for the Tokyo Government, a 242-meter high building, where we climbed to have a panorama of the city. The climbing up there has cut our breath away: buildings very tall next to each other, no attempt to take pictures didn’t succeed the way I’d have wanted. That’s what part of Tokyo looks like. Superb!

All this time, I was experiencing another reality; real life confused with phantasmagoric one. At the sight of the Government building, under which we passed so that we could reach a passage for access inside, I told my husband that I saw that place as a runway where very shortly flying cars would take off and land. It was very strange; I couldn’t think of anything in the past, my imagination was crunching the future … as I thought it would look like. No personal picture can render reality, and I apologize for that, but I couldn’t do more. I found, however, a nice photo on the internet; it seems that other people are very talented…

The city at our feet was fantastic.

I got up again with my feet on the ground and, with great difficulty, I convinced my husband, who was exhausted, to see the last sightseeing set for that day: Tokyo Sky Tree. Named by some people the Eiffel Tower, it is the almost faithful copy of the famous Paris tower, but it exceeds it by 13 meters. Seen from a distance it seems an ordinary tower, nothing spectacular, but as you approach it, things are changing. At the base of the tower there are many restaurants, shops and a real shopping mall. And because we were hungry, we chose a cute restaurant and ate.

As soon as we left the subway, the phones started to ring out: grandchildren, cousins, parents-in-law; the whole family. I panicked because it’ true that they call us when they’re going to ask us how we are, but at this time … and all of them??? There had been an earthquake in Japan, but it hasn’t been felt in Tokyo. Anyway, scared by the earthquakes that occur everyday in Japan, I felt an earthquake even when the wind was blowing. Not this time!

Until next time, I will leave you with the promise that the next article will be about how I spent my day… uniquely.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s